Dan Puric scrie foarte bine. Este “scriitor” si are o logica bine inchegata, argumenteaza ce spune si intra in miezul lucrurilor, nu divagheaza si are acel talent de a tine cititorul in carte.

Structura cartii poate parea nitel alambicata in sensul ca incepe cu un fel de povestioare ce stau ca introducere, iar apoi o dă cu fragmente din cele mai interesante interviuri ale sale am înțeles eu, printre care cele de la Robert Turcescu, Adriana Trandafir și poate cel mai plăcut de la “Garantat 100 %” cu Cătălin Ștefănescu. Apoi avem alte povestioare, o predică rostită la Mănăstirea Petru Vodă (un fel de prelegere despre Sfinți, dar metaforizată și spusă evident cu anecdote, doar e actor până la urmă,nu?), iar la final un fel de “laudă” scrisă de Gheorghe Ceaușu intitulată “Omul care ne trebuia” (uite genul acesta de prefețe și postfețe nu-mi plac).

În fine ideea cărții este evident căutarea “omului frumos” în fiecare din noi, dar nu prin denigrarea “omului urât” ci prin îndepărtarea unei anumite sluțenii cu ajutorul frumuseții sufletului, care frumusețe o găsim “numai la Dumnezeu”. Ei bine, omul nu se joacă ci chiar “crede” și e credință destul de profundă cu implicațiile neamului românesc și a “sfinților” care au murit prin închisorile comuniste.

Pe lângă toate astea Dan Puric pledează pentru “frumusețea nației noastre” dar acea frumusețe veche care s-a pierdut, pentru că: “Frumusețea unor lucruri mărețe poate să înfrumusețeze un prezent meschin.”

Titlu: Despre omul frumos
Autor: Dan Puric
Editura: Compania Dan Puric
Număr pagini: 173
Preț: 22,00

Articol scris de Celina Bianca

Tot ce am gasit pe net despre cartea Federicai Bosco s-a rezumat la: “carte pentru femeiusti plictisite”(cum spune insasi autoarea), “lectura privita cu scepticism”, “carte usurica”. Pai bine, bine … dar oare lectura trebuie privita doar din perspectiva cartilor grele care nu te lasa sa dormi noaptea? Eu zic un NU hotarat acestui lucru si asta pentru că “Îmi placi la nebunie” m-a relaxat peste masura.

Povestea Monicăi, italianca plecată în USA ca să-și trăiască visul în orașul “tuturor posibilităților”,  New York, împletită cu cea a lui Ed, englezul care încearcă să renunțe la vise din cauza unei nenorociri și condimentată cu umor și citate din Salinger te prinde. Ok, da e în genul filmelor americane de duzină la care adolescentele plâng de mama focului, dar dacă trecem de clișee și vedem partea bună, realizăm că nicio carte despre “mergi mai departe spre visele tale” nu e de lepădat. În plus ultimul paragraf răstoarnă tot ce ți-ai închipuit despre finalul ei, iar ăsta e mare lucru la genul acesta de carte.

La finanul cărții tânăra scriitoare Federica Bosco acordă un scurt interviu celui care i-a tradus cartea în română și anunță că aventura Monicăi nu se termină aici. Va urma povestea ei plasată în Scoția, iar cea de-a treia partea o va readuce la New York, pentru că “acolo toate visele sunt posibile”. Interesant mi s-a părut faptul că autoarea nu vizitase New York-ul până să scrie cartea, dar surprinde viața colorată de acolo exact așa cum mi-o imaginez și eu.

Titlu: Îmi placi la nebunie
Autor: Federica Bosco
Editura: ALL
Numar pagini: 176
Pret: 17.90

Articol scris de Celina Bianca

“Orice portret care este pictat cu sentimente este portretul artistului, nu al modelului. Modelul reprezinta doar un accident, ocazia. Pictorul nu-l infatisaza pe el; de fapt pictorul se infatiseaza pe sine pe panza colorata.”

Tanarul Dorian Gray, pictorul Basil Hallward si lordul Henry Wotton sunt cele trei personaje centrale ale acestei capodopere literare. Cand Basil Hallward ii spune prietenului sau, Henry de admiratia pentru tanarul Dorian Gray, tanar de o frumusete ireala care tocmai ii servea drept model pentru un tablou, Henry Wotton doreste sa-l cunoasca pe acest tanar nemaipomenit de frumos. Dorinta i se implineste in ziua in care Basil termina de pictat tabloul, care pare sa fie cel mai valoros al artistului.

Stapan pe arta conversatiei, foarte perspicace si experimentat lordul Henry intuieste imediat structura psihica a tanarului si incearca sa-l faca constient de efemeritatea frumusetii astfel ca la vederea tabloului Dorian Gray realizeaza ca in timp ce el va imbatrani tabloul acela va pastra mereu superba sa tinerete. Intr-un moment de razvratire Dorian Gray spune ca ar da orice ca lucrurile sa se petreaca invers, el sa ramana vesnic tanar iar tabloul sa imbatranesca in locul lui. Gelozia puerila pe care Dorian Gray o simte pentru propriul chip imortalizat pe panza face ce toate gandurile sale sa se indrepte spre tabolul pictat cu “prea multa dragoste” de Basil Hallward.

Dar sa nu uitam ca Dorian Gray este foarte tanar si foarte putin trecut prin viata. Odata cu prima dragoste, apar si primele complicatii. In urma despartirii de Sybil Vane care era foarte indragostita de el acesta se sinucide, iar Dorian Gray da pentru prima oara cu capul de vicisitudinile vietii, insa remuscarea si groaza nu apar pe chipul sau ci pe cel al tabloului. Acesta este un moment decisiv in carte deoarece tot ce Dorian va face din acel moment se va rasfrange asupra fetei din tablou si nu asupra fizicului sau. Astfel ca acel “pact cu diavolul” fusese facut in momentul in care Dorian isi exprima nefasta dorinta de a imbatrani tabloul in locul sau. Tortura interioara a personajului, tragicul existential al lui Dorian Gray au o singura sursa-TABLOUL-PORTRETUL-POZA care pana la final il va costa foarte scump.

Nu voi dezvalui finalul cartii pentru ca poate unii care citesc aici inca nu au parcurs cartea, dar pregatiti-va pentru pagini care va vor face “piele de gaina”. Oricum merita din plin pentru ca pe langa vraja specifica lui Oscar Wilde mai descoperim Anglia conservatoare si tacticoasa in care orice rebel este ajuns de mania publica, in care orice neinteles ajunge la sinicidere, in care orice poveste de dragoste se sfarseste tragic.

Autor: Oscar Wilde
Editura: Univers
Anul aparitiei: 2008
Nr. pagini: 208
Pret: 8,90 lei

Articol scris de Celina Bianca

Avand in vedere initiativa mea relativ recenta de a ma apuca de citit romane ceva mai clasice, am inceput, trebuie sa recunosc, cu un entuziasm destul de dramuit aceasta carte. Asta, mai ales, datorita unei caracterizari nu tocmai favorabile facute de o prietena romanului in discutie, infatisat, pe scurt, ca fiind “plictisitor si nu tocmai interesant”.

Probabil cu totii stim cine este Adelin Petrisor si de vorba aia “de ce?”. Probabil toti stim si ce a facut Adelin in televiziune, toti stim ca a transmis din zone de conflict, stim ca avea transmisii in direct cu avioanele survoland deaspura lui si cu focuri de arma in spate, toti l-am vazut pe Adelin cu acei ochelari mici pe ochii mici si toti i-am simtit curajul mare, inima mare si tare care se zbatea in pieptul acestui barbat fragil la prima vedere. Toti ne-am intrebat: ce il motiveaza pe Adelin sa isi puna asa viata in pericol? Cat de mare poate fi pasiunea pentru ceea ce faci ca sa fii capabil de asemenea sacrificii?

Ani de-a randul, cu Adelin trecut de la un post TV la altul, cu Adelin transmitand din Iugoslavia, Irak, Israel sau Afganistan, in toti acesti ani nu am stiut exact ce se afla in spatele acelor minute de direct sau in spatele inregistrarilor cu proiectile pe fundal.

Dar am aflat din acesta carte, in care Adelin cu un altfel de curaj de data aceasta, vorbeste despre razboiale sale si este perfect indreptatit sa le numeasca ale sale, pentru ca de la ideea plecarii, la solutia finantarii, la deplasare si la documentarea propriu-zisa, aceste razboaie au fost pe drept ale sale. Iar sa triesti un razboi nu poate fi decat o experienta pur personala, daca nu e personala, atunci e istorie.

Cartea cuprinde 10 povestiri de pe front, de pe cel de dinaintea plecarii si despre fontul de lupta cunoscut. Ai tendinta sa le simti la fel de periculoase, daca batalia de pe frontul din fata sefului sau a finantatorului nu a fost castigata, frontul propriu al transmisiei nu ar mai fi existat. Pentu ca, da, din pacate aproape niciodata nu a fost ideea televiziunii sau a departamentului de a-l trimite pe Adelin la razboi ci a fost mai mereu ideea sa. Ei mereu nu-i dadeau bani, el mereu cauta solutii si oameni dispusi sa-I plateasca deplasarea. Acum stand si gandindu-ma la ipocrita expresie “trimisul nostru special in Irak/Afagnistan/etc… Adelin Petrisor” o vad ca pe o chestie pompoasa si mitocana.

Cu Adelin la razboi toate aceste posturi TV au avut rating-uri uriase, iar oameni au vazut si auzit o stire “buna”, de calitate, de la un “corespondent de razboi” nu de la un cvazi reporter care se da mare in apa mica. Cu Adelin la razboi lumea uita de propriile nenorociri si asculta cu respiratia taiata relatarile de pe campul de lupta. Cu aceeasi respiratie taiata am citit si eu cartea, nu poate sa nu te impresioneze, nu te poate lasa indiferent nici daca ai fi de piatra, probabil ca daca as fuma, as fi fumat si eu alaturi de Adelin toate acele pachete de tigari de care aminteste, toate acele tigari fumate cu patima si poate mereu acea tigara care putea fi ultima.

M-a impresionat cartea si mi-a dat de gandit, nu literar (caci este evident ca aceasta carte este scrisa intr-un desavarsit stil jurnalistic si atat) ci uman, calitatea povestilor de viata este una ridicata, nu ai ce sa reprosezi povestii, redarii ei, este perfecta si foarte adevarata. Felul in care Adelin spune povestea razboiului te face pe tine ca dintre pagini sa te transporti direct acolo, sa simti sudoarea rece la tample, iar inima sa o ia razna, intr-un mod nebunesc.

Articol scris de  Celina Bianca

Colectie: Ego. Publicistica
Autor: Adelin Petrisor
Anul aparitiei: 2010
Format: 120×185
Pret: 24.95